Orlen Marathon 2017 - lesson learned

Într-o lume ideală, oamenii învață din greșelile altora însă uneori trebuie să calci singur pe greblă ca să-ți înveți lecția.

Pe 23 aprilie, în Varșovia a avut loc Maratonul Orlen 2017. 

Având deja experiența maratonului precedent, am pornit în cursă doar cu gânduri bune și cu emoții pozitive. 

Totul bine, frumos, lejer. Reușesc să-mi păstrez pasul, ritmul cardiac e stabil, isotonic este, geluri am cu mine, mai în scurt nimic nu prevestea ceea ce urma să se întâmple. Și iată ce s-a întâmplat: pe la km 21, când timpul personal era sub 2h, am fost trădat de cel de la care mă așteptam cel mai puțin - genunchiul drept. Niciodată pe parcursul antrenamentelor nu am avut probleme cu genunchiul drept. Niciodată! Durerea era tare acută. M-am oprit din alergat, am continuat să merg. Peste câteva sute de metri era punctul medical. Am mers la ei, au verificat dacă totul e în regulă, m-au întrebat dacă vreau să continui și am spus că da. Mi-au dat cu spray rece, mi-au pus un bandaj elastic și am revenit în cursă. Genunchiul încă mă durea. Peste câteva sute de metri m-am oprit pe margine pentru a vedea dacă pot să îndoi genunchiul. Credeam că nu voi mai continua. O femeie de vreo 48-50 de ani îmi strigă în polonează "Hai mai departe, totul va fi bine, nu ceda!". Zic ok, hai să alerg mai încet și vom vedea ce va ieși din asta. Uneori eram nevoit să merg la pas ca să-mi păstrez puterile. Periodic, mă mai deranjau și adidașii în diferite zone ale tălpii. 

Vremea nu a fost cea mai bună pentru maraton. Dimineața a nins, pe parcurs a plouat, apoi a ieșit soarele și toți cei cu haine groase se sufocau, au fost porțiuni din traseu unde era vânt puternic...au fost toate anotimpurile. 

Relieful Varșoviei este plat ceea ce este foarte bine pentru cursele de maraton, însă atunci când genunchiul îți face surprize, simți orice denivelare, oricât de mică ar fi aceasta. 

Pe la km 32, simțeam că nu mai ține bandajul și am fost nevoit să fac o pauză pentru a-l ajusta ca să pot continua. Și am continuat. 

De obicei la cursele de maraton, cam la fiecare 5-10km se află o mașină dedicată celor care nu mai pot să continue cursa. Te apropii de nenea care stă acolo, îi spui că gata, pân aici o mers soldatul, și el te urcă în mașină și te duce la finiș. De fiecare dată când treceam pe lângă o mașină de asta, încercam din răsputeri să nu cedez slăbiciunii și să merg înainte. E mult prea ușor să cedezi.

După 4h 44min (timpul net), am ajuns la finiș. 

Astăzi am fost la medic. Totul este în regulă: următoarele 2-3 săptămâni nu facem efort fizic, după asta revenim încet la program. De asemenea, exerciții speciale și antrenament pentru a preveni surprizele genunchilor.

Ce am învățat eu din toată istoria asta (și sper ca voi să învățați din experiența mea și să o preveniți pe a voastră):

-  din cauza crizei de timp din dimineața maratonului, am făcut o încălzire de doar 5-10 min. La maratonul precedent am făcut încălzirea 30 min și totul a fost ok. Încălzirea este foarte importantă!

- Aveți grijă ce adidași purtați. La maratonul precedent am avut Puma Expedite - totul super. Acum m-am antrenat și am alergat maratonul în Asics GT-1000 - nu sunt mulțumit deloc. Am văzut foarte mulți pe traseu încălțați în Asics. Experiența mea însă, nu este una deloc pozitivă. Dacă aveți posibilitatea, consultați un specialist ce vă poate ajuta în luarea deciziei. Unele magazine de sport au aparate speciale pentru asta.

- Lăsați dracului eroismul! Eu m-am încăpățânat să continui cursa chiar dacă mă durea. Nu recomand nimănui să facă asta. Mai bine renunți acum, continui antrenamentele și revii la următorul maraton sigur pe puterile tale. O medalie nu costă cât un genunchi.